Nota: acest articol a fost publicat in numarul 4 (noiembrie 2014) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".
____________________________________________________________________________
Pe
cifre mari, România impozitează câştigurile din muncă cu circa 50%, câştigurile
din capital cu 30%, câştigurile din jocuri de noroc cu 25%. Impozitarea
funcţionează şi ca un factor de penalizare. Statul consideră că trebuie să
descurajeze mai mult investiţiile decât jocurile de noroc şi mai mult munca
decât investiţiile. Simbolic, e de două ori mai legitim să joci la jocurile de
noroc decât să munceşti. Cutremurător, nu?
Acesta este genul de meta-mesaj pe care politicienii îl transmit populaţiei (ironic, dar cel mai adesea în mod inconştient) de mulţi ani. Ce revoltă şi câte vaiete s-ar stârni dacă mâine guvernul ar anunţa că a decis să taxeze cu 50% câştigurile din jocuri de noroc… Si, totuşi, aproape nimeni nu se mai revoltă când munca e taxată cu 50%.
Ipocrizia nu se opreşte aici. In numele combaterii sărăciei, de zeci de ani guvernele inventează noi şi noi programe sociale. In special în anii electorali, guvernele inventează noi ajutoare şi subvenţii, care rămân apoi un “bun câştigat”. Situaţia nu e specifică României; un prieten francez îmi spunea acum câteva luni “ştii, Claudiu, o persoană bine informată, care cunoaşte bine legislaţia, poate trăi în Franţa mai bine din ajutoare sociale decât ca salariat”.
Alt exemplu: un tânăr absolvent de liceu (care nu continuă studiile la o facultate) sau de şcoală profesională are la dispoziţie circa 60-90 de zile pentru a se angaja. Dacă nu reuşeşte, poate beneficia de ajutor de şomaj, pentru 6 luni. Ajutorul de somaj reprezintă circa 40% din salariul minim pe economie, suficient de ridicat pentru ca o bună parte din absolvenţi să nu îşi caute în mod serios un loc de muncă. Dincolo de costurile pe care societatea le suportă pentru plata ajutorului de şomaj, răul cel mare este altul: ce înţelege un tânăr a cărui viaţă profesională începe cu 6 luni de şomaj? Un alt meta-mesaj foarte puternic…
Un alt meta-mesaj, promovat de familie şi prieteni, preluat şi amplificat de multe structuri ale societăţii: “tinerii nu îşi găsesc un loc de muncă potrivit pregătirii lor”. Consecinţa acestei filozofii este că tinerii intră în fapt într-o perioadă de inactivitate, care se prelungeşte pe termen nedefinit. Ca să îi întelegem absurditatea, ne putem uita pe CV-urile preşedinţilor de mari firme americane şi vom vedea că, o mare parte din ei, au început de jos: vânzător în supermarket, lucrător la spălătorie, agent de vânzări etc. Niciunuia nu i-au căzut galoanele, niciunuia nu i-a dăunat în carieră, niciunul nu consideră acea perioadă ca timp pierdut, ea fiind un număr de trepte ale scării care i-a dus sus. In România însă, e o mare ruşine să îţi începi cariera în acest mod.
In fine, un ultim meta-mesaj: potrivit codului muncii, tineri pot lucra începând cu vârsta de 16 ani. Până la 18 ani, nu pot lucra decât maxim 6 ore/zi, 30 de ore/săptămână, fără posibilitatea de a efectua ore suplimentare. Folosirea unui tânăr de 17 ani timp de 7 ore într-o zi constituie infracţiune şi se sancţionează cu închisoare. Da, aţi citit bine, la fel precum crima, violul, tâlhăria. Ironic, pedeapsa pentru angajarea unui tânăr de 17 ani la negru e mai mica decât angajarea lui cu program de 8 ore/zi (pontate şi plătite integral).
Toate aceste meta-mesaje (taxarea sălbatică a muncii, bariere de intrare pe piaţa muncii, stimulente pentru a face munca neinteresantă, filozofia socială a “ruşinii muncii”), deşi majoritatea nu sunt conştientizate, transmit în final tinerilor un mesaj fără echivoc: “fugiţi de muncă şi căutaţi alte metode de a vă asigura veniturile”.
Societăţile prospere pe care le admirăm şi spre care tindem (cel puţin la nivel declarativ), au avut un tipar foarte clar după care s-au ghidat: un copil se naşte şi creşte în cadrul familiei până la vârsta de 6-7 ani. Urmează apoi o şcoală de circa 10-12 ani. Ajunge la 16-18 ani, după care are câteva opţiuni: îşi caută un job, urmează o şcoală de meserii sau o facultate. Dacă urmează o şcoală de meserii, se angajează la absolvirea ei. Dacă urmează o facultate, se angajează la absolvirea ei. Pe orice filieră, mai devreme sau mai târziu, aproape fiecare persoană ajunge să muncească, prin intermediul braţelor sau al minţii, pentru a obţine venituri care să-i permit să îşi întemeieze o familie, să îşi cumpere o casă şi o maşină, să investească în educaţia copiilor. Ciclul se reia.
Ori unde suntem noi acum? Munca tinde să devină o activitate tolerată. Uneori, prin modul de taxare, tindem să o includem în categoria activităţilor interzise. Din punct de vedere social, munca e privită aproape ca o ruşine şi e deseori desconsiderată (da, cititorule, tu, care tocmai de revolţi de ultima frază, opreste-te o clipă şi întreabă-te de câte ori te-ai uitat la caseriţa de la supermarket ca la un gunoi?).
Aşa cum e croită societatea românească de azi, şansele de a progresa şi a ajunge la prosperitatea visată sunt aproape nule. Societăţile prospere s-au bazat pe etica protestantă a muncii. Asta înseamnă muncă bine făcută, atenţie la detalii, recompense amânate. Plus o fiscalizare prietenoasă. Exact elementele care nouă ne lipsesc.
Soluţiile trebuie să vină şi de sus, şi de jos. România trebuie să-şi propună să taxeze munca cu maxim 30%, indiferent la câte activităţi trebuie să renunţe guvernul din lipsă de finanţare ulterioară. Legislaţia muncii trebuie flexibilizată, prin eliminarea tuturor restricţiilor absurde, care nu fac decât să dea de lucru unor agenţii guvernamentale. Educaţia trebuie reformată astfel încât să devină o trambulină pentru accederea pe piaţa muncii, nu doar un “îndopator” de noţiuni şi cunoştinte pentru tineri. Toată legislaţia de afaceri trebuie redusă, astfel încât să creem un mediu de afaceri prietenos.
Pe de altă parte, încurajaţi tinerii să-şi urmeze visele, oricât de exotice sau absurde vi s-ar părea. Incurajaţi-i să îşi ia un job pe perioada vacanţei. Incurajati-i să îşi înceapă propria afacere, dacă asta îşi doresc. Lăsaţi-i să le crească aripi şi nu îi certaţi dacă se împiedică şi se julesc. Insuflaţi-le iubirea de libertate. Transmiteţi-le principii de viaţă corecte şi nu vă temeţi că îi veţi face vulnerabili în “lumea cea rea de afară”. In sfârşit, alegeţi politicieni care privesc cu respect munca şi nu pe cei care vă promit un ajutor social în plus.
Nu mai trăim într-o societate închisă. Dacă nu reuşim să îi facem tinerii să îşi dorească să trăiască în Romania, vom ajunge să îi vedem, pe ei şi pe nepoţi, o data pe an faţă în faţă. Si o data pe zi pe Skype – pentru cine ştie să îl folosească.
Acesta este genul de meta-mesaj pe care politicienii îl transmit populaţiei (ironic, dar cel mai adesea în mod inconştient) de mulţi ani. Ce revoltă şi câte vaiete s-ar stârni dacă mâine guvernul ar anunţa că a decis să taxeze cu 50% câştigurile din jocuri de noroc… Si, totuşi, aproape nimeni nu se mai revoltă când munca e taxată cu 50%.
Ipocrizia nu se opreşte aici. In numele combaterii sărăciei, de zeci de ani guvernele inventează noi şi noi programe sociale. In special în anii electorali, guvernele inventează noi ajutoare şi subvenţii, care rămân apoi un “bun câştigat”. Situaţia nu e specifică României; un prieten francez îmi spunea acum câteva luni “ştii, Claudiu, o persoană bine informată, care cunoaşte bine legislaţia, poate trăi în Franţa mai bine din ajutoare sociale decât ca salariat”.
Alt exemplu: un tânăr absolvent de liceu (care nu continuă studiile la o facultate) sau de şcoală profesională are la dispoziţie circa 60-90 de zile pentru a se angaja. Dacă nu reuşeşte, poate beneficia de ajutor de şomaj, pentru 6 luni. Ajutorul de somaj reprezintă circa 40% din salariul minim pe economie, suficient de ridicat pentru ca o bună parte din absolvenţi să nu îşi caute în mod serios un loc de muncă. Dincolo de costurile pe care societatea le suportă pentru plata ajutorului de şomaj, răul cel mare este altul: ce înţelege un tânăr a cărui viaţă profesională începe cu 6 luni de şomaj? Un alt meta-mesaj foarte puternic…
Un alt meta-mesaj, promovat de familie şi prieteni, preluat şi amplificat de multe structuri ale societăţii: “tinerii nu îşi găsesc un loc de muncă potrivit pregătirii lor”. Consecinţa acestei filozofii este că tinerii intră în fapt într-o perioadă de inactivitate, care se prelungeşte pe termen nedefinit. Ca să îi întelegem absurditatea, ne putem uita pe CV-urile preşedinţilor de mari firme americane şi vom vedea că, o mare parte din ei, au început de jos: vânzător în supermarket, lucrător la spălătorie, agent de vânzări etc. Niciunuia nu i-au căzut galoanele, niciunuia nu i-a dăunat în carieră, niciunul nu consideră acea perioadă ca timp pierdut, ea fiind un număr de trepte ale scării care i-a dus sus. In România însă, e o mare ruşine să îţi începi cariera în acest mod.
In fine, un ultim meta-mesaj: potrivit codului muncii, tineri pot lucra începând cu vârsta de 16 ani. Până la 18 ani, nu pot lucra decât maxim 6 ore/zi, 30 de ore/săptămână, fără posibilitatea de a efectua ore suplimentare. Folosirea unui tânăr de 17 ani timp de 7 ore într-o zi constituie infracţiune şi se sancţionează cu închisoare. Da, aţi citit bine, la fel precum crima, violul, tâlhăria. Ironic, pedeapsa pentru angajarea unui tânăr de 17 ani la negru e mai mica decât angajarea lui cu program de 8 ore/zi (pontate şi plătite integral).
Toate aceste meta-mesaje (taxarea sălbatică a muncii, bariere de intrare pe piaţa muncii, stimulente pentru a face munca neinteresantă, filozofia socială a “ruşinii muncii”), deşi majoritatea nu sunt conştientizate, transmit în final tinerilor un mesaj fără echivoc: “fugiţi de muncă şi căutaţi alte metode de a vă asigura veniturile”.
Societăţile prospere pe care le admirăm şi spre care tindem (cel puţin la nivel declarativ), au avut un tipar foarte clar după care s-au ghidat: un copil se naşte şi creşte în cadrul familiei până la vârsta de 6-7 ani. Urmează apoi o şcoală de circa 10-12 ani. Ajunge la 16-18 ani, după care are câteva opţiuni: îşi caută un job, urmează o şcoală de meserii sau o facultate. Dacă urmează o şcoală de meserii, se angajează la absolvirea ei. Dacă urmează o facultate, se angajează la absolvirea ei. Pe orice filieră, mai devreme sau mai târziu, aproape fiecare persoană ajunge să muncească, prin intermediul braţelor sau al minţii, pentru a obţine venituri care să-i permit să îşi întemeieze o familie, să îşi cumpere o casă şi o maşină, să investească în educaţia copiilor. Ciclul se reia.
Ori unde suntem noi acum? Munca tinde să devină o activitate tolerată. Uneori, prin modul de taxare, tindem să o includem în categoria activităţilor interzise. Din punct de vedere social, munca e privită aproape ca o ruşine şi e deseori desconsiderată (da, cititorule, tu, care tocmai de revolţi de ultima frază, opreste-te o clipă şi întreabă-te de câte ori te-ai uitat la caseriţa de la supermarket ca la un gunoi?).
Aşa cum e croită societatea românească de azi, şansele de a progresa şi a ajunge la prosperitatea visată sunt aproape nule. Societăţile prospere s-au bazat pe etica protestantă a muncii. Asta înseamnă muncă bine făcută, atenţie la detalii, recompense amânate. Plus o fiscalizare prietenoasă. Exact elementele care nouă ne lipsesc.
Soluţiile trebuie să vină şi de sus, şi de jos. România trebuie să-şi propună să taxeze munca cu maxim 30%, indiferent la câte activităţi trebuie să renunţe guvernul din lipsă de finanţare ulterioară. Legislaţia muncii trebuie flexibilizată, prin eliminarea tuturor restricţiilor absurde, care nu fac decât să dea de lucru unor agenţii guvernamentale. Educaţia trebuie reformată astfel încât să devină o trambulină pentru accederea pe piaţa muncii, nu doar un “îndopator” de noţiuni şi cunoştinte pentru tineri. Toată legislaţia de afaceri trebuie redusă, astfel încât să creem un mediu de afaceri prietenos.
Pe de altă parte, încurajaţi tinerii să-şi urmeze visele, oricât de exotice sau absurde vi s-ar părea. Incurajaţi-i să îşi ia un job pe perioada vacanţei. Incurajati-i să îşi înceapă propria afacere, dacă asta îşi doresc. Lăsaţi-i să le crească aripi şi nu îi certaţi dacă se împiedică şi se julesc. Insuflaţi-le iubirea de libertate. Transmiteţi-le principii de viaţă corecte şi nu vă temeţi că îi veţi face vulnerabili în “lumea cea rea de afară”. In sfârşit, alegeţi politicieni care privesc cu respect munca şi nu pe cei care vă promit un ajutor social în plus.
Nu mai trăim într-o societate închisă. Dacă nu reuşim să îi facem tinerii să îşi dorească să trăiască în Romania, vom ajunge să îi vedem, pe ei şi pe nepoţi, o data pe an faţă în faţă. Si o data pe zi pe Skype – pentru cine ştie să îl folosească.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu