Nota: acest articol a fost publicat in numarul 4 (noiembrie 2014) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".
____________________________________________________________________________
Intr-o
carte excepţională, tradusă de mai multe edituri în limba română (“Cele 7
deprinderi ale persoanelor eficace”), Stephen Covey vorbeşte la un moment dat
despre mentalitatea abundenţei faţă în faţă cu mentalitatea insuficienţei.
Pe scurt, mentalitatea abundenţei spune că “există îndeajuns pentru fiecare” şi “ce-i al tău e pus deoparte”. Paradigma deschide calea spre noi posibilităţi, noi orizonturi. Eforturile sunt canalizate spre “mărirea plăcintei” mai degrabă decât spre obţinerea unei felii mai mari. Este o filozofie pozitivă, deschisă creativităţii, inovaţiei, schimbărilor.
Mentalitatea insuficienţei spune în esenţă că cineva nu poate obţine ceva decât pe seama altcuiva. Ca în jocurile de sumă nulă, o persoană câştigă un leu, pe care altă persoană îl pierde, suma câştigurilor şi a pierderilor fiind mereu zero. Câştigurile (în sensul cel mai larg al cuvântului) nu sunt bazate pe merit, muncă, efort, inovaţie, ci doar pe pierderea altei persoane. Deşi este o filozofie care poate fi uşor demontată, este incredibil cât de prezentă este în viaţa noastră şi în ce măsură sta la baza organizării sociale.
Voi veni în continuare cu câteva exemple (din domeniul economic), ca să înţelegeţi cum mentalitatea insuficienţei ne ţine pe loc şi cum mentalitatea abundenţei ne-ar ajuta să progresăm.
Primul exemplu (detaliat intr-un articol pe care, alături de comentarii, îl gasiti aici: http://www.emilstoica.ro/lupii-singuratici.html ) este al unui grup de oameni de afaceri români, care s-au întâlnit într-o seară de noiembrie 1998, pentru a pune bazele unei bănci care să finanţeze întreprinzătorii, într-o perioadă când accesul firmelor la credite era aproape imposibil. Aceşti oameni de afaceri puteau aduna cu uşurinţă 10 milioane de dolari (o sumă imensă la vremea respectivă), iar banca ar fi avut un succes cert. Totuşi, proiectul nu s-a materializat. Oamenii de afaceri nu s-au pus de acord asupra detaliilor.
Al doilea exemplu priveşte industria confecţiilor textile. De ani buni, singurul factor major care frânează dezvoltarea firmelor de producţie confecţii este personalul disponibil pentru extindere. Fabricile de confecţii au piaţă / comenzi, au spaţiu pentru extindere, au utilaje şi au capital de lucru. Totuşi, ele nu se pot extinde, din lipsă de personal. Ele aleg concurenţa în atragerea forţei de muncă, în locul variantei de a crea împreuna o structură pentru formarea personalului, care să mărească forţa de muncă disponibilă. Foarte multă energie se consumă pentru o felie mai mare de plăcintă în locul construirii unei plăcinte mai mari.
Al treilea exemplu este al unei mari fabrici de mobilă din Bacău. După 1989, piaţa acestei fabrici s-a redus cu peste 50% practic peste noapte. Conducerea şi sindicatele au refuzat să ia vreo decizie. Nu şi-au ajustat personalul la nivelul comenzilor. Au continuat să lucreze cu fluxuri de producţie lungi, având costuri mari de transport intern. Nu s-au retehnologizat cu utilaje de productivitate mare şi consumuri reduse. Sindicatele au refuzat orice variantă de privatizare. In final, firma a fost privatizată prin MEBO (cumpărarea firmei de către conducere şi salariaţi), pierderile (şi implicit datoriile către furnizori şi la taxe) au continuat să se acumuleze, până la momentul în care agentia de administrare fiscală a declanşat procesul de lichidare. Salariaţii şi conducerea şi-au pierdut atât locurile de muncă, cât şi banii investiţi pentru cumpărarea acţiunilor. Plăcinta a disparut de tot.
Aş putea continua cu alte exemple. Tiparul este, în final, acelaşi. Uneori, mai mult înseamnă mai puţin. Alteori, totul înseamnă de fapt zero. Cateodată, a dărui înseamnă a primi. Sunt adevăruri simple, pe care le cunoaştem, dar pe care tindem să le uităm sau să le ignorăm. Atunci devine necesar să făcem un pas înapoi, să privim lucrurile şi din altă perspectivă şi să ne concentrăm resursele în extinderea placintei, nu doar în lupta pentru obţinerea unei felii mai mari.
Pe scurt, mentalitatea abundenţei spune că “există îndeajuns pentru fiecare” şi “ce-i al tău e pus deoparte”. Paradigma deschide calea spre noi posibilităţi, noi orizonturi. Eforturile sunt canalizate spre “mărirea plăcintei” mai degrabă decât spre obţinerea unei felii mai mari. Este o filozofie pozitivă, deschisă creativităţii, inovaţiei, schimbărilor.
Mentalitatea insuficienţei spune în esenţă că cineva nu poate obţine ceva decât pe seama altcuiva. Ca în jocurile de sumă nulă, o persoană câştigă un leu, pe care altă persoană îl pierde, suma câştigurilor şi a pierderilor fiind mereu zero. Câştigurile (în sensul cel mai larg al cuvântului) nu sunt bazate pe merit, muncă, efort, inovaţie, ci doar pe pierderea altei persoane. Deşi este o filozofie care poate fi uşor demontată, este incredibil cât de prezentă este în viaţa noastră şi în ce măsură sta la baza organizării sociale.
Voi veni în continuare cu câteva exemple (din domeniul economic), ca să înţelegeţi cum mentalitatea insuficienţei ne ţine pe loc şi cum mentalitatea abundenţei ne-ar ajuta să progresăm.
Primul exemplu (detaliat intr-un articol pe care, alături de comentarii, îl gasiti aici: http://www.emilstoica.ro/lupii-singuratici.html ) este al unui grup de oameni de afaceri români, care s-au întâlnit într-o seară de noiembrie 1998, pentru a pune bazele unei bănci care să finanţeze întreprinzătorii, într-o perioadă când accesul firmelor la credite era aproape imposibil. Aceşti oameni de afaceri puteau aduna cu uşurinţă 10 milioane de dolari (o sumă imensă la vremea respectivă), iar banca ar fi avut un succes cert. Totuşi, proiectul nu s-a materializat. Oamenii de afaceri nu s-au pus de acord asupra detaliilor.
Al doilea exemplu priveşte industria confecţiilor textile. De ani buni, singurul factor major care frânează dezvoltarea firmelor de producţie confecţii este personalul disponibil pentru extindere. Fabricile de confecţii au piaţă / comenzi, au spaţiu pentru extindere, au utilaje şi au capital de lucru. Totuşi, ele nu se pot extinde, din lipsă de personal. Ele aleg concurenţa în atragerea forţei de muncă, în locul variantei de a crea împreuna o structură pentru formarea personalului, care să mărească forţa de muncă disponibilă. Foarte multă energie se consumă pentru o felie mai mare de plăcintă în locul construirii unei plăcinte mai mari.
Al treilea exemplu este al unei mari fabrici de mobilă din Bacău. După 1989, piaţa acestei fabrici s-a redus cu peste 50% practic peste noapte. Conducerea şi sindicatele au refuzat să ia vreo decizie. Nu şi-au ajustat personalul la nivelul comenzilor. Au continuat să lucreze cu fluxuri de producţie lungi, având costuri mari de transport intern. Nu s-au retehnologizat cu utilaje de productivitate mare şi consumuri reduse. Sindicatele au refuzat orice variantă de privatizare. In final, firma a fost privatizată prin MEBO (cumpărarea firmei de către conducere şi salariaţi), pierderile (şi implicit datoriile către furnizori şi la taxe) au continuat să se acumuleze, până la momentul în care agentia de administrare fiscală a declanşat procesul de lichidare. Salariaţii şi conducerea şi-au pierdut atât locurile de muncă, cât şi banii investiţi pentru cumpărarea acţiunilor. Plăcinta a disparut de tot.
Aş putea continua cu alte exemple. Tiparul este, în final, acelaşi. Uneori, mai mult înseamnă mai puţin. Alteori, totul înseamnă de fapt zero. Cateodată, a dărui înseamnă a primi. Sunt adevăruri simple, pe care le cunoaştem, dar pe care tindem să le uităm sau să le ignorăm. Atunci devine necesar să făcem un pas înapoi, să privim lucrurile şi din altă perspectivă şi să ne concentrăm resursele în extinderea placintei, nu doar în lupta pentru obţinerea unei felii mai mari.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu