Geniul si sistemul

Autor: Claudiu Minea

Nota: acest articol a fost publicat in numarul 3 (octombrie 2014) al publicatiei lunare "Azi la Mizil".

____________________________________________________________________________

Un exemplu destul de mult mediatizat (simplificat, dar sugestiv pentru a înţelege despre ce e vorba) ne familiarizează cu subiectul: în ultimii ani, în Turul Franţei, lupta pentru superioritate s-a dat între ciclişti geniali (de genul Alberto Contador) şi echipe foarte bine organizate (gen Sky). De o parte, un talent nativ formidabil, capabil să câştige o cursă de unul singur, dar să şi piardă totul într-o singură zi. De cealaltă parte, o echipă organizată în detaliu, capabilă să compenseze slăbiciunile liderului într-o zi sau să profite de o zi proastă a adversarului. Cine a câştigat în final?

 

Povestea se repetă în economie, iarăşi şi iarăşi. O firmă are un produs remarcabil, care domină concurenţa din punct de vedere tehnic. Si, totuşi, o altă firmă obţine succesul comercial, deşi produsul său este mai slab. Prima firmă are un “geniu”, a doua are un sistem. Haideti să vedem câteva exemple concrete.

 

Cu vreo 15 ani în urmă, o firmă de lângă Mizil producea un cognac senzaţional, mai bun decât orice exista pe piaţă. Problema a fost că produsul respectiv, deşi putea ajunge să fie vândut la nivel international, nu a fost nici măcar adus pe piaţă. Firma se mulţumea să îl producă în cantităţi mici, pentru uzul conducerii şi pentru “protocol”. Intre timp, piaţa a fost câştigată de alte mărci de cognac, inferioare calitativ.

 

Cam în aceeaşi perioadă, o firmă din Cluj-Napoca producea o linie de încălţăminte sport la un nivel calitativ cu mult peste Nike, Adidas sau Puma. Produsele arătau bine, erau rezistente, erau bine plasate din punct de vedere al raportului preţ-calitate. Dar firma nu a reuşit să conceapă un sistem de distribuţie eficient. In plus, erori grosolane de management şi câteva cazuri de fraudă internă au împins-o încet-încet către faliment. Piaţa a fost cucerită de alte mărci, cu produse mai slabe, dar care ajungeau la cumpărător.

 

Si tot în aceeaşi perioada, o firmă turcească de bere a construit o fabrică în România care era probabil în primele trei din Europa în ceea ce priveşte nivelul tehnologic. Produsele erau OK din punct de vedere al calitaţii şi al preţului. Totuşi, fabrica nu a ajuns să lucreze decât la câteva procente din capacitatea de producţie. După o vreme, pentru a creşte gradul de utilizare a capacităţii, a încercat un parteneriat cu liderul pieţei, pentru ca, în final, să se retragă din România.

 

Geniul este spectaculos şi va capta mai mereu simpatia publicului. Dar, când se trage linie, câştigătorul este, cel mai adesea, sistemul. Exemplele de mai sus ne arată că geniul solitar nu are câştig de cauză şi tinde să rămână doar cu un unic moment de glorie.

 

Cu ani în urmă, un prieten englez (care iubea România mai mult decât mulţi dintre conaţionalii nostri) mi-a spus pe un ton ferm şi franc: “problema voastră, a românilor, constă în incapacitatea de a construi sisteme şi de a le menţine în stare de funcţionare”. Multe din dramele economice ale României pot fi înţelese dacă sunt citite în această cheie.

 

Orice “geniu” (fie că este o idee, un produs, o tehnologie) trebuie încadrat într-un sistem pentru a avea succes. Motivul e simplu de înţeles. Un produs de exemplu, pentru a ajunge la cumpărător, are nevoie de un întreg proces: cumpărarea materiilor prime, prelucrarea lor într-o unitate de producţie, de către un personal cu anumite aptitudini, folosind anumite utilaje. Apoi trebuie alte persoane care să realizeze vânzarea şi furnizarea produselor pe un lanţ logistic. Iar tot acest flux, de la materii prime până la ajungerea la utilizator, trebuie cumva finanţat. Adiţional, toată activitatea este supusă unor norme diverse din domeniul sanitar, al protecţiei mediului, al securităţii în muncă.

 

Gestiunea acestui proces se numeşte “management” şi a încetat de mult să fie o artă. Fără a se fi transformat în ştiinţă pură, are totuşi suficient de multe elemente pentru a putea fi învăţată şi transmisă. Fără capacitatea de a construi sisteme şi de a le menţine în stare de funcţionare eficientă, e foarte puţin probabil că vom progresa ca popor. In lipsa lor, economia (pentru că de ea vorbim în acest articol) va funcţiona după obiective pe termen scurt. Firmele vor creşte doar până la nivelul la care pot fi controlate de o singură persoană (fondatorul de regulă), după care firma fie va falimenta, fie va fi cumpărată de o multinaţională. Actorii majori din economie vor fi firme străine, iar deciziile strategice vor fi luate la Londra, Viena, Paris sau Berlin. Vom vedea puţine firme româneşti care să se extindă în exterior, măcar la nivel regional. Sigur, e şi acesta un model de organizare economică, care asigură supravieţuirea, dar niciodată prosperitatea.

 

După 1990, firmele străine au adus în România management strain, tocmai din motivele menţionate mai sus. Intre timp, o generaţie de manageri români (majoritatea necunoscuţi publicului larg) a ajuns la performanţe similare colegilor lor străini (unii chiar au plecat, ca expaţi, în filialele din străinătate ale multinaţionalelor pentru care lucrau). Dar, per ansamblu, firmele româneşti sunt gestionate jalnic, fără a concepe sisteme şi a le menţine în stare de funcţionare.

 

Extinderea analizei la alte organizaţii (administraţia locală, agenţii guvernamentale, şcoli şi spitale, ministere şi multe altele), unde situaţia este încă şi mai dezastruoasă (unele au conduceri numite politic, de o incompetenţă cronică), ne poate face să înţelegem motivul pentru care România se zbate în mediocritate, nu reuşeste să iasă din mlaştina în care se zbate de 25 de ani şi pare sa fi permanentizat tranziţia şi nevoia perpetuu de noi şi noi reforme.